Sa renunte sau nu la sport? Cand sa-l lasi s-o faca si cand nu

Pana la varsta de 13 ani 70% dintre copii renunta la sportul organizat.

Desi noi am trecut de pragul varstei din studiile acestea, pentru mine, cel putin, daca TH se gandeste vreodata sa renunte la sportul de performanta, sunt alaturi de el si il sustin in orice decizie ar lua. Cu toate astea, mai intai m-as asigura ca asta este ceea ce-si doreste cu adevarat si ca o face pentru motivele corecte.

In ziua de azi, copiii nu prea mai au timp liber. De obicei, sunt inscrisi la tot felul de activitati extrascoalare, de la lectii de muzica si fotbal, pana la meditatii si robotica. Incearca doar sa intrebi un parinte ce face copilul lui miercuri dupa amiaza si vei vedea la ce ma refer. Nu spun ca asta n-ar fi un lucru bun. Unii copii petrec pana la 7 ore pe zi in fata ecranelor. Deci, sa-i scoti afara din casa si din fata ecranelor este benefic pentru ei.

Cu toate acestea, ocazional, lucrurile nu ies asa cum au fost planificate.

Din motive diferite, sunt momente cand un copil vrea sa renunte. Iar atunci asta presupune ca parintii sa ia o decizie dificila, daca sa-l lase sa renunte sau sa-l impinga sa continue ce a inceput. Cel mai tipic argument impotriva renuntarii este ca renuntarea te invata sa renunti. Facand-o o data, iti va fi mult mai usor s-o faci si alta data, cand viata devine grea. Cu toate acestea, exista adesea motive convingatoare pentru care copiii ar trebui lasati sa renunte la un angajament.

Cand sunt mici (ma refer aici la copiii de pana in 13 ani), participarea este importanta. Copii au nevoie de sporturile de tineret; practicandu-le le sunt incurajate spiritul de echipa, li se ofera posibilitatea sa faca miscare, se disciplineaza, fac antrenamente, etc. Este prima lor interactiune cu meciurile si activitatea fizica care vor fi parte din viata lor, intr-un fel sau altul, pentru o perioada lunga de timp. Daca nu vor incepe de mici, sunt sanse slabe sa-si dezvolte o potentiala pasiune sau aptitudinile sportive potrivite.

Dar cand este mai mare? Ar trebui sa fii de acord ca el sa renunte – atata timp cat o face pentru motivele corecte.

Dar daca renunta din cauza parintilor cicalitori si cu aere de stapani, sau din cauza unei culturi bazate numai pe rezultate si care distruge toata distractia dintr-un joc? Atunci este vina noastra. Iar potrivit studiilor despre care vorbeam la inceput, acest lucru se intampla mai des decat crezi.

Exista cinci motive principale pentru care copiii renunta la sport, iar toate se rezuma la un numitor comun: ii fac pe copii sa aiba o stare de spirit proasta cand vine vorba despre sport.

Studiul continua sa enumere lipsa distractiei, statul pe banca de rezerve, frica de a gresi, ca motive pentru care copiii renunta la sport, iar aceste motive sunt innaceptabile. Ele sunt, de obicei, impuse de adulti care-i invata pe copii lucrurile gresite despre sport. Ca sa nu mai spun despre faptul ca drumul spre casa impreuna cu parintele dupa un meci este cel mai neplacut moment pentru un tanar sportiv. Cele mai multe echipe nu joaca pentru mize reale, nu pana copiii cresc sau intra in echipe profesioniste. Iar pana atunci, daca nu e amuzant, nu va fi usor sa-l tii pe un copil interesat. Si este treaba noastra s-o facem.

CAND SA NU-L LASI SA RENUNTE

Pentru unii copii, noile inceputuri sau lucrurile noi aduc un tsunami de emotii, teama si anxietate. Nu conteaza cat de mult si-o doresc sau cat de mult a fost ideea lor. Anxietatea unei noi situatii sociale sau cerintele activitatii pot fi coplesitoare. Este cazul multor copii. Ori de cate ori incep ceva nou, aceeasi dorinta de renuntare le trece prin minte. Pentru un copil emotiv sau anxois, renuntarea poate deveni un stil de viata, daca nu este invatat cum sa-si gestioneze disconfortul. In loc sa renuntati, foloseste tehnici de calmare pentru a-ti ajuta copilul sa se adune. Ofera-i sustinere pe parcursul antrenamentelor sau meciurilor, dupa cum este nevoie. Cu fiecare situatie stresanta pe care copilul o cucereste cu succes, dobandeste pe viitor forta si rezistenta.

In mod similar, copii care au tendita de a renunta in general cand viata nu merge in directia pe care si-o doresc ei, ar trebui incurajati sa se tina de activitatea inceputa. Unii copii au dificultati atunci cand pierd sau cand nu sunt cei mai buni sau cei mai valorosi jucatori. Inclinatia lor ar putea fi aceea de a da vina pe antrenor, liga sau alti jucatori chiar inainte de a cere sa renunte. Copiii de acest tip ar trebui impinsi sa persevereze prin circumstante mai putin decat ideale. Atunci se produce cresterea. Daca pana la final tot nu vrea sa continue, copilul nu ar trebui sa se inscrie din nou in aceasta activitatea, insa trebuie incurajat sa termine sezonul.

CAND SA-L LASI SA RENUNTE

Uneori parintii nu se pot abtine sa nu-si traiasca visurile neimplinite prin intermediul copiilor lor. (Serios vorbind, suntem cu totii vinovati de asta uneori). Si unii parinti isi imping copiii in activitati diverse doar pentru a bifa nu stiu ce lista de extrascolare au ei in minte. Problema este ca atunci cand activitatea inseamna mai mult pentru parinte decat pentru copil, apar inevitabilele cicaleli si discutii necontenite pentru a-l face pe copil sa se tina de activitatea respectiva. Si atunci ajungem in situatiile despre care vorbeam la inceput.

Daca un copil isi doreste sa renunte la o activitatea in care a investit mult timp, energie si efort, dar nu-l mai pasioneaza sau nu-l mai intereseaza atat de tare, atunci trebuie lasat s-o faca. Nu exista nicio valoare in a-i cere unui copil sa continue cu tenisul sau cantatul la pian doar pentru ca ai investit financiar 3 ani in asta.

Apoi, exista ocaziile cand copiii sunt inscrisi la o activitate la nivelul gresit. Dar dupa ce incepe se dovedeste ca copilul nu este cu adevarat la nivelul sarcinilor cerute (si clar nu din vina sa). Alege un nivel mai jos sau retragerea. Spre exemplu, sa practici un sport competitiv nu este pentru toti, asa cum o spuneam si in Copilului tau nu-i place sportul? Ce-i de facut?. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa mai faca miscare sau sa nu mai joace sportul respectiv, ci pur si simplu o poate face, dar nu la nivel de performanta. Nu este cazul sa pui presiune pe el.

Mai exista o situatie cand copiii ar trebui lasati sa renunte la angajamentul lor – atunci cand lucrurile nu mai sunt distractive. Ocazional, antrenorii pot fi mai mult decat dificili, jucatorii sunt agresivi sau programul este total dezorganizat, la antrenamente este vorba doar despre instructie, nicio legatura personala si nicio bucurie. Cateodata facand parte din echipa respectiva ii face mai mult rau decat bine copilului, dar si familiei. Cand este vorba mai mult despre stres si tensiune decat despre bucurie, e cazul sa se renunte.

Atentie, insa, atunci cand un jucator pleaca dintr-o echipa, lucrul asta ii poate afecta negativ pe toti cei ramasi in echipa. Parintii ar trebui sa depuna eforturi in a minimiza impactul plecarii asupra celorlati, ori de cate ori este posibil.

IN CONCLUZIE?

Activitatile sportive sunt menite sa iti aduca bucurie si sa te dezvolte, la fel precum sa-ti imbogateasca abilitatile si sa-ti construiasca caracterul. Parintii ar trebui sa aleaga cu atentie sporturile si extrascolarele si sa lucreze spre a-si pregati copiii pentru a evita necesitatea de a renunta. Cu toate acestea, daca exista un motiv convingator, nu irositi timpul nimanui. Copilaria este prea scurta.

Mai multe despre echilibrul dintre distractie si performanta (competitivitate), dar si despre cat de mult ar trebui sa se implice un parinte in sportul practicat de copilul sau poti citi din categoria MENTAL COACHING din blog.

Curiosi sa aflati mai multe? Pe mine ma poti gasi si pe Facebook, dar si pe Instagram, locurile unde postez constant tot felul de chestii interesante.