×

Ce trebuie sa stie parintii de sportivi despre un copil „NU atat de sportiv”

25 Feb 2019 07:39 | Mental Coaching | 8831 Vizualizari
Ce trebuie sa stie parintii de sportivi despre un copil „NU atat de sportiv”
Dragilor, ma adresez voua tuturor parintilor de copii care practica un sport. Ne cunoastem aici pe blog, si poate chiar si in realitate.

Asa-i ca nimic nu se compara cu sunetul mingii care atinge plasa cand in spatele balonului este chiar copilul tau? Incerci sa-ti perfectionezi zambetul parintelui modest si inveti cum sa intorci complimentele ca raspuns la comentariile apreciative altor parinti despre micul tau superstar. :) Te asezi mandru in scaunul de spectator de pe marginea terenului si visezi cu ochii deschisi la meciurile de peste cativa ani, pe un teren mult mai mare, in fata unei multimi mult mai mari – recrutorii, ofertele, oportunitatile.

Esti trezit brusc din fantezia asta de un cuplu de parinti care stau langa tine. Unul dintre copiii talentati ai echipei a fost scos din teren pentru a-i oferi un pic de timp de joc unui coechipier, sa zicem ca nu atat de sportiv.

„Pfff, minunat!” il auzi pe unul dintre tatii de pe margine strigand. Apoi altul, „s-a dus ... meciul!”.

Strangi usor din dinti si te uiti in jur sa vezi daca vreunul dintre parintii acelui copil este pe marginea terenului si ar fi putut sa auda asta.

Din pacate, sunt.

Recunosti imediat privirea de pe fata lor. Nu ai cum sa n-o recunosti.

Dragilor, ideea e urmatoarea. Este un copil. Exista o multime de variabile in ceea ce priveste dezvoltarea abilitatilor sale atletice. Se intampla ca unii copii sa se dezvolte mai devreme, iar altii mai tarziu.

Faptul ca un astfel de copil trebuie sa-si astepte intrarea pe teren, il supune riscului de a renunta la sport inainte de a-si atinge potentialul atletic. S-ar putea frustra si, mai rau de atat, antrenorul, coechipierii sau chiar parintii se vor frustra din cauza lui, ajungand la concluzia ca nu e bun, ca nu merita acel timp pe terenul de joc, sau ca este o povara pentru echipa.

Abordasem in Talent sau Pasiune (a se citi munca) – Care este varianta „castigatoare”? acest subiect, referindu-ma chiar la faptul ca un astfel de copil trebuie lasat sa incerce sa-si dezvolte abilitatile sportive. Pentru ca doar talentul, fara munca, nu te poate duce departe. Daca tanarul nu are abilitati sportive pentru a face performanta, dar vrea sa faca sport, e foarte bine si trebuie incurajat. Au mai fost si surprize de-a lungul timpului cand, muncind si lucrand foarte mult, copilul a devenit un atlet foarte bun. Eu, in aceasta situatie, mai ales daca ii place miscarea, nu m-as opri la un singur sport si as incerca mai multe variante. Cine stie?

Bineinteles, exista si cazul cand copilul chiar nu are astfel de abilitati, dar si cazul cand copilul este doar lenes. Si primul caz poate fi impartit in doua: copilul chiar vrea sa faca sport (desi, se vede clar ca nu va face performanta) sau copilul nu vrea sa faca. De aici incolo intervin parintii care trebuie sa distinga foarte bine intre aceste situatii.

In a doua situatie, este un pic mai dificil, deoarece copilul ar putea sa faca treaba, dar nu prea are chef, adica e lenes. In acest caz trebuie un pic impins de la spate pentru ca ar fi pacat sa nu faca treaba. Intrand mai in detaliu, si daca te regasesti intr-o astfel de situatie, este nevoie sa ai o evaluare corecta de la profesionisti care sa-ti spuna ca, de fapt, el doar nu are chef sa faca treaba si ca ar fi bine sa faca, deoarece e bun.

Noi, de exemplu, cand a venit vremea sa alegem calea sportului de performanta, am ajuns la o proba in fata unor antrenori din UK, de la echipe importante. La momentul acela am intrebat daca drumul copilului ar fi acesta si daca merita sa mergem mai departe si ni s-a spus ca "neaparat sa continue cu sportul". Nu a fost definitoriu acest lucru, pentru ca tot noi, impreuna, am luat decizia, insa cu siguranta ca fost cumva un ajutor.

Stiti voi cum e? Puiul ciorii e intotdeauna cel mai frumos si am incercat sa avem si o parere obiectiva, deoarece noi, toti parintii, suntem subiectivi cand vine vorba de copiii nostri.

Revenind la povestirile despre copiii mai putin sportivi, la un meci recent de fotbal, un astfel de copil a fost in urma coechipierilor, in timp ce echipa adversa avea mingea. Unul dintre coechipierii sai a reusit sa preia mingea si a trimis-o catre acest copil, care era intr-o pozitie favorabila si ar fi putut sa inscrie. El a vazut oportunitatea, a driblat, s-a asezat in pozitie de gol si s-a dat cativa pasi inapoi. A alergat cu mare viteza catre minge si a lovit cu toata forta sa. A lovit cu pasiune si putere.

Din pacate, a ratat complet golul si a cazut pe spate. Restul copiilor au alergat pe langa el, iar echipa adversa a preluat controlul mingii.

Ca tot vorbeam zilele trecute despre „mama urlatoare de copil sportiv” si alte tipuri de parinti pe care-i intalnesti pe marginea terenului de sport... Am auzit o mama strigand: „Hai, bai frate!”

Unul dintre tati si-a ridicat mainile in aer si a strigat: „Asta e o gluma proasta!”

Copilul s-a ridicat si a zambit intr-un mod foarte incurcat si rusinat, si a reintrat in joc.

Acel tip de curaj. Acea rezilienta. Faptul ca s-a ridicat, s-a scuturat si a reintrat in joc dupa o astfel de faza – ma refer aici la dezamagirea evidenta venita din partea multimii alcatuita din persoane cu o varsta de 5 ori mai mare decat a sa. Asta pentru mine este mai impresionant decat orice gol castigator.

Cuvintele acelor parinti au ranit. Era un joc – un joc al copiilor. Se presupune ca sportul ar trebui sa fie o sansa prin care acestia sa-si dezvolte increderea, caracterul si spiritul de echipa. O astfel de oportunitate nu ar trebui ratata, doar pentru ca un copil „nu e la fel de bun” ca restul echipei.

Dragi parinti, probabil ca veti spune ca nu este treaba voastra sa-i cresteti increderea in sine copilului altcuiva. Bine. Dar, nici nu este treaba voastra sa i-o ruinati.

Puteti sustine acum ca asta este problema cu copiii din zilele noastre. Ca am creat o generatie de copii carora li se cuvine totul, care se asteapta sa fie rasplatiti „doar pentru ca si-au facut prezenta”, care asteapta timp de joc „chiar daca nu se pricep”, dar cred ca lucrurile stau diferit. Cred ca am creat o generatie de copii carora li se cuvine totul, dar nu are nimic de-a face cu a le oferi oportunitati de a invata sau a le rasplati eforturile. Eforturile ar trebui recompensate. Vrem sa incurajam munca din greu, hotararea, perseverenta si faptul ca dau tot ce au mai bun – chiar si atunci cand nu sunt cei mai atletici copii.

Problema adevarata este supra-implicarea acestor parinti, „antrenoriatul” de pe marginea terenului, eliberarea tuturor cailor pentru a se asigura ca copilul lor primeste cele mai bune oportunitati cu cel mai mic efort posibil, ridicandu-i atunci cand cad, sau, mai rau, creand un mediu in care este imposibil ca ei sa cada in primul rand. Investesc in cele mai bune echipamente sportive, ii plimba de la o activitate la alta activitate, stau pe margine terenului, strigand cand copilul lor este scos din joc si certandu-se cu antrenorii in timp ce insista ca copilul lor este „prea bun” ca sa stea pe banca.

Ca o paranteza, apropo de copiii nu atat de sportivi... Daca tanarul nu are abilitati sportive si nici nu vrea sa faca sport, atunci nu-l pune sa faca sport. Punct. Nu trebuie obligat doar asa ca e bine sa faci sport. Un corp sanatos se poate face si mergand pe jos mai mult, de exemplu. Nu trebuie sa-ti chinuiesti copilul punandu-l sa faca parte dintr-o echipa sau mergand la inot.

Cum ar putea acesti copii sa invete sportivitatea, sa dobandeasca spiritul de echipa cand parintii lor i-au invatat sa faca figuri cand lucrurile nu ies cum vor ei? Ca meciul nu poate, si nici n-ar trebui, sa continue fara ei? Cum ar putea acestia sa invete ce-i respectul cand parintii lor urla de pe marginea terenului tot felul de prostii, si uneori pe seama altui copil?

Parinti ai copiilor sportivi, si eu sunt unul dintre voi, asa ca haideti sa facem un pact. Votez pentru a-i lasa pe antrenori sa antreneze. Sa-i lasam pe arbitri sa-si faca treaba. Sa ne sustinem propriul copil, la fel si pe coechipierii acestuia, indiferent de performanta din acea zi. Si, pentru numele lui Dumnezeu, haideti sa-i invatam pe copiii nostri ca atunci cand vad un alt jucator cazut la pamant, sa-i intinda mana si sa-l ajute sa reintre in joc!

Te invit sa citesti si celelalte articole despre parentingul sportiv in categoria MENTAL COACHING din blog. Vei regasi articole precum Tinerii sportivi trebuie sa invete sa si munceasca (cat este de valoros sa-i invatam pe copii cum sa aiba o buna etica a muncii?), dar si articole precum De ce se streseaza parintii de copii sportivi?

Curiosi sa aflati mai multe? Urmariti-ma si pe pagina mea de Facebook, dar si pe Instagram, locurile unde postez constant tot felul de chestii interesante.

Share if you care

Despre mine

Claudia Nicolae

Sotie si mama de sportiv de performanta, tocmai de aceea, mai nou sunt si Certified Mental Coach pentru copii atleti :-). Pasionata de sport, dans, yoga si viata sanatoasa. Imi desfasor activitatea pe Rangali.ro, in sala de sport sau pe marginea vreunui teren de fotbal. Consider ca "esti ceea ce gandesti" si de aceea, alaturi de familia mea, traiesc prezentul si ma bucur de el. Cand faci ceea ce-ti place nu va trebui sa muncesti nici macar o zi in viata ta.

Suplimente sanatoase -Rangali

S-ar putea sa iti placa si